Paşte luminat!

Pastorala Patriarhului Daniel de Sfintele Paşti 2024: Prin învierea Sa, Hristos vindecă pe om de moarte şi de stricăciune

În scrisoarea pastorală de Sfintele Paști, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel vorbeşte despre Iisus Hristos ca vindecător, cel care „se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior”.

În timpul vieții sale pământești, explică Preafericirea Sa, „Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu-Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl, prin smerită ascultare şi dăruire de sine, întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”.

Totodată, în mesajul pastoral, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a reiterat faptul că sufletească este accesibilă numai prin credință și efort duhovnicesc.

„Pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni”, precizează Patriarhul României.

Preafericirea Sa abordează, de asemenea, teme precum: vindecarea în Sfânta Scriptură, Hristos singurul vindecător, vindecarea de păcat și de moarte, rolul Sfintelor Taine și al pocăinței.

Iată mai jos pastorala rostită de † Daniel

Prin harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În fiecare an, Biserica Ortodoxă Română tratează duhovniceşte, teologic şi filantropic una dintre temele pe care le consideră prioritare în pastoraţie. Dacă anul trecut în centrul preocupărilor noastre misionare şi cultural-sociale a fost pastoraţia persoanelor vârstnice, este firesc ca anul acesta să continuăm lucrarea aceasta, aprofundând tot mai mult, în cuvânt şi faptă, pastoraţia şi îngrijirea bolnavilor. În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi (fără plată).

În Sfânta Scriptură, boala este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar, din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmităţi ale sufletului, cât şi ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, găsim cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2).

Altă dată, psalmistul constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viaţa i se apropie de moarte, cum trece fiinţa umană: „Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut” (Psalmul 101, 4). De aici constatarea nevoii existenţiale de vindecare nu numai de boală, ci şi de moarte: „Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat, şi numele Domnului am chemat: «O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!»” (Psalmul 114, 3-4).

Minunile vindecărilor confirmă predica lui Hristos, puterea și prezența Lui în lume

Domnul Iisus Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel Care a asumat neputinţele, bolile şi suferinţele noastre. Astfel, Profetul Isaia spune: „El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Cu alte cuvinte, Profetul Isaia spune că Mesia-Hristos nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă şi vindecă, în acelaşi timp, Unul Care ia asupra Sa su­ferinţele şi bolile umanităţii întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este, în primul rând, compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.

În Noul Testament, bolnavii cer vindecare de la Domnul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă şi ei, însă cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem cât de importantă este activitatea de vindecare a Domnului Iisus Hristos. El nu doar predică, ci aşa cum spune Evanghelia: „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35). Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau la El pentru vindecare sufletească şi trupească.

Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era vindecarea pentru misiunea lui Iisus în lume. Într-un anume sens, vindecarea însăşi confirma predica Lui, un mod de a proclama puterea şi prezenţa plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. De pildă, în Evanghelii, Domnul Iisus Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 şi Luca 5, 12-15); sluga sutaşului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 şi Marcu 1, 29-31); cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi şi un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curge­re de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproşi (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naştere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Domnul Hristos săvârşeşte şi trei minuni de înviere din morţi, şi anume înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) şi pe Lazăr din Betania, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).

Vindecările pe care Domnul Iisus Hristos le săvârşeşte arată iubirea Sa smerită şi milostivă faţă de oameni, dar aceste vindecări au şi un sens profetic, şi anume ele sunt inaugurarea sau începutul Împărăţiei lui Dumnezeu în lume sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou şi un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă şi moarte (cf. Apocalipsa 21, 1-4), pentru că Învierea de obşte va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte şi de stricăciune.

Vindecarea de boli nu este ultimul scop al venirii Domnului pe pământ, ci vindecarea de păcat și moarte

Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârşeşte Domnul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului din Capernaum, Domnul Hristos îi spune mai întâi: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Şi apoi îi spune: „Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Matei 9, 6).

Iertarea păcatelor este ea însăşi o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, prin neascultarea protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Hristos a vindecat păcatul strămoşilor noştri prin ascultare până la moarte, pe cruce (cf. Filipeni 2, 8).

În lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, vindecarea de o boală trecătoare nu este totul şi nu este ultimul scop al venirii Lui în lume, ci vindecarea de păcat şi de moarte, prin Înviere, dăruind oamenilor viaţă veşnică.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În timpul vieţii Sale pământeşti, de la Naşterea Sa în Betleem până la Înălţarea Sa la cer pe Muntele Măslinilor, Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu–Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, ­împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl, prin smerită ascultare şi dăruire de sine, întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

„Cel care l-a făcut pe om […] Se face El Însuşi pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; şi astfel desfiinţând în trupul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de oameni reînnoieşte în Duhul puterile sufletului nostru” – ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul2.

Sfinţii Apostoli, la fel ca Domnul Iisus Hristos, când vindecă trupul şi sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârşite şi definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viaţa însăşi, adică Viaţa veşnică. El are viaţă în Sine ca şi Tatăl şi o dăruieşte cui voieşte El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci şi Învierea – „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25).

„Pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând…”

În Persoana divino-umană a Domnului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat se află, aşadar, izvorul vindecării noastre de păcat şi de urmările lui: boala, suferinţa, moartea şi stricăciunea.

Cântările Canonului Învierii arată puterea vindecătoare a Sfintei Cruci, adică a Sfintelor Pă­timiri ale Domnului Iisus Hristos, astfel: „Suitu-Te-ai pe Cruce, patimile mele vindecându-le, cu patima preacuratului Tău trup pe care de voie l-ai purtat”3. Mântuirea, ca vindecare a naturii umane de păcat, de moarte şi de coruptibilitate sau stricăciune, este cântată în slujba Sfintelor Paşti astfel: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire”4.

De asemenea, este semnificativ faptul că prima sărbătoare după Sfintele Paşti, Vinerea din Săptămâna Luminată, este numită Izvorul Tămăduirii sau Izvorul cel de Viaţă purtător. Sărbătoarea aceasta ne aminteşte că harul tămăduitor sau vindecător al lui Dumnezeu s-a arătat lângă Constantinopol, într-un loc pe care a fost zidită o biserică închinată Maicii Domnului. În această biserică s-au vindecat mai mulţi împăraţi, patriarhi, monahi şi simpli credincioşi, prin milostivirea Domnului Iisus Hristos şi a Maicii Sale.

Legătura dintre Vinerea Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos şi Vinerea ­Izvorului Tămăduirii ne arată taina Bisericii lui Hristos ca spaţiu de vindecare de boală şi eliberare de păcate.

În toate duminicile care urmează după sărbătoarea Învierii Domnului până la sărbătoarea Înălţării Domnului, se arată, într-un fel sau altul, puterea vindecătoare a lui Hristos, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Astfel, Duminica Femeilor Mironosiţe ne arată că aceste femei au fost vindecate de teamă, primind bucurie de la Hristos, Care le spune: „Bucuraţi-vă! […] Nu vă temeţi!” (Matei 28, 9-10).

Duminica Slăbănogului de la Vitezda ne arată că vindecarea acestuia de paralizie a fost în acelaşi timp o tămăduire sufletească şi trupească, o izbăvire de păcat şi de boală. Duminica Samarinencei ne arată că această femeie, diferită de evrei ca neam şi credinţă, a fost vindecată de afecţiunea ei dezordonată şi de necunoaşterea adevăratei credinţe. Iar Duminica Orbului ne arată că vindecarea unui orb din naştere are ca scop preamărirea iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca ei să înţeleagă că atât sănătatea (vederea normală), cât şi vindecarea de boală sunt daruri de la Dumnezeu.

Credința, rugăciunea stăruitoare și milostenia înlesnesc vindecarea

Astăzi, Hristos, Cel Care, „în vremea aceea”, vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor ­(cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică – Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Sfintele Taine sunt, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos.

Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor, precum şi Taina Sfântului Maslu sunt izvoare permanente de vindecare de păcate, de patimi, de boli şi de suferinţe (cf. Marcu 6, 13; Iacov 5, 14-15). În toate Sfintele Taine ale Bisericii lucrează harul Preasfintei Treimi, care ne arată iubirea milostivă a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre (slujba Sfântului Maslu) şi Izvorul tămăduirilor (slujba Sfinţirii apei).

Însă pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Biserica lui Hristos „farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea”6. Acelaşi Sfânt Părinte cheamă la vindecare sufletească şi mântuire, zicând: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor”7.

Altfel spus: „Biserica este spital, nu tribunal”. Pocăinţa este reînnoirea harului primit la ­Botez; ea ne aduce vindecarea şi înnoirea vieţii spirituale. Pocăinţa ne pregăteşte pentru primirea Sfintei Împărtăşanii sau Euharistii, spre „tămăduirea sufletului şi a trupului”, spre „iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, cum se spune în rugăciunile de la Împărtăşire. Iar prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie ne pregătim pentru Înviere (cf. Ioan 6, 51-58). De aceea, Sfânta Euharistie a fost numită „leacul nemuririi”8 sau „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”9.

Dreptmăritori creştini,

Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. În acest context, Biserica noastră încearcă să contribuie mai mult la alinarea suferinţei, atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească şi pastorală (mai ales Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală (centre medicale, cabinete şi caravane medicale), inclusiv printr-o cultură medicală a populaţiei, prin care oamenii sunt sfătuiţi să preţuiască mai mult darul sănătăţii, evitând bolile, şi să fie recunoscători faţă de persoanele care îi ajută să se vindece, mai ales când ei singuri, din cauza sărăciei, nu-şi pot plăti consultaţiile sau medicamentele.

În aceste zile de sărbătoare, de lumină şi bucurie pentru viaţa noastră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi, să împărtăşiţi şi altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul nostru.

Să ne rugăm pentru pacea din întreaga lume. Să arătăm semne de iubire frăţească şi tuturor românilor aflaţi printre străini.

Cu prilejul sfintelor sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate şi fericire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

 Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”

Cuvântul Paşte vine din latinescul „Pascae” ori din evreiescul „Pessah”, simbolizând trecerea de la moarte la viaţă. Obiceiurile legate de această sfântă sărbătoare diferă de la ţară la ţară şi ţin în special de specificul gastronomic.

Ciclul pascal este cel mai lung din calendarul ţărănesc. Postul ortodox al Paştelui este aspru. Românii îl considerau ca o pădure întunecată, al cărei capăt nu se vede, dar dincolo de care se află lumina. În Săptămâna Mare, creştinii retrăiesc patimile Mântuitorului, participă la Denii şi la Prohodul Domnului. Se pregătesc pentru a cunoaşte în noaptea de sâmbătă spre duminică bucuria Învierii.

„Denia ca slujbă de dimineaţă săvârşită seara are ca scop transformarea întunericului serii în lumina liturgică, ca simbol al trecerii sufletului, prin rugăciune, pocăinţă şi postire, de la întunericul păcatului la lumina vieţuirii sfinte”, potrivit Evangheliei lui Hristos. În sfântul şi marele post al Paştilor, deniile sunt săvârşite în zilele de miercuri şi vineri seara, din săptămâna a cincea, precum şi în toată săptămâna sfintelor Patimi. Rânduiala slujbei Deniei care este săvârşită joi seara şi în care sunt citite cele 12 Evanghelii despre pătimirea Domnului este specifică Bisericii Ortodoxe Române. La Denia din Vinerea Marea, în biserica ortodoxă se cântă Prohodul Domnului, cântare care reprezintă încheierea unei adevărate drame care începe cu prinderea Mântuitorului şi se sfârşeşte cu Punerea lui în Mormânt”.

În Vinerea Mare nu se face nimic, credincioşii se duc la biserică pentru spovedanie.

Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi toată curăţenia şi bucatele care se fac în bătătură. Sâmbăta Mare este socotită „a sâmbetelor împărăteasă şi doamnă”, „a praznicelor praznic” şi „sărbătoare a sărbătorilor”. Se pomenesc morţii, se curăţă izvoarele şi se fac ultimele pregătiri înaintea Învierii. Se zice că, în sâmbăta Paştilor, Dumnezeu a făcut din crucea pascăi toate florile, toate seminţele şi toate grânele. Se face păscuţă şi pentru vite, să aibă fruct şi să fie sănătoase tot anul. Cu noaptea Învierii începe Săptămâna Luminată, când porţile Raiului se deschid şi rămân deschise până la Înălţare. Acum, sufletele morţilor se întorc printre cei vii şi rămân pe pământ până la Rusalii. Lumânarea de la Înviere, aprinsă, este dusă acasă şi stinsă de grindă. În ziua de Paşte, în fiecare casă, spune tradiţia, există un vas curat cu apă, un ban, un ou roşu şi unul alb, în care toţi ai casei se spălau pe obraz să fie rumeni şi sănătoşi peste an. Creştinii mănâncă o bucăţică de anafură, spunând: „Hristos a înviat! Adevărat c-a-nviat!”, aşa cum a rostit preotul în biserică.

Ouăle roşii amintesc patimile Domnului. Se spune că, în clipa Învierii, toate ouăle din lume, chiar şi cele din cuibare, s-au înroşit. Aceste ouă colorate se numesc „merişoare“ (date de pomană, ele se fac mere pe lumea cealaltă). Ouăle încondeiate sau pictate nu se dau de pomană. Se mai numesc şi ouă scrise. Ornamentele au nume frumoase ca nişte titluri de poem. Ouăle roşii păstrate în case îi apără pe cei dinăuntru de răutăţi şi farmece.

O altă legendă spune că, după Învierea lui Hristos, s-a întâmplat o minune. Apostolii vesteau pretutindeni în oraşul Ierusalim că Mântuitorul lumii a înviat din morţi. O precupeaţă care vindea ouă într-o piaţă nu a vrut să creadă: „Pe cât e de adevărat faptul că ouăle pe care le vând nu sunt roşii, pe atât de adevărată este şi istoria Învierii lui Hristos“. Nu şi-a terminat bine vorbele, când deodată, toate ouăle din paneraş se înroşiseră ca sângele şi, în acea clipă, a crezut şi ea în Învierea lui Hristos, iar întru pomenirea întâmplării se fac în toţi anii ouă roşii de Paşti. În preasfânta zi de Paşti se împart pomeni pentru morţi, miel, colaci, ouă înroşite, caş, ulcele cu vin.

Veniţi de luați lumină!

Iepuraşul de Paşti este un simbol păgân, emblema fertilităţii, asociat de creştini apariţiei lui Hristos după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, în jur de 1600. Mielul este simbolul lui Isus în întreaga tradiţie creştină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paşti a Papei, mielul fript a devenit un fel principal.

În Franţa, clopotele bisericilor rămân tăcute din Vinerea Mare până în Duminica Învierii. Mamele le spun copiilor că „toate clopotele au zburat la Roma“. În Germania, prietenii îşi oferă ouă decorate de ei înşişi cu simboluri tradiţionale. În Italia de azi, se oferă ouă imense de ciocolată pline cu surprize. În Olanda, casele sunt decorate cu flori şi ouă colorate, nelipsită fiind o delicioasă prăjitură cu stafide.

Paştele este cea mai mare sărbătoare creştină. Ea se întinde pe durata a trei zile şi comemorează Învierea din morţi a lui Isus Hristos. Sărbătoarea propriu zisă a Învierii este precedată de un post de şase săptămâni, în ultima dintre ele comemorându-se Cina cea de Taină, Vinderea lui Hristos, Patimile şi Moartea Sa pe Cruce. În primele secole creştine, de Paşte primeau botezul catehumenii, care rămâneau apoi îmbrăcaţi, timp de o săptămână, în hainele albe din ziua botezului, motiv pentru care săptămâna de după Paşte a fost numită Săptămâna luminată. În timpurile noastre, cei mai mulţi dintre creştinii ortodocşi se împărtăşesc şi se spovedesc în această zi. Evreii comemorau şi comemorează ieşirea din robia egipteană şi traversarea Mării Roşii. Ei serbau Paştele în fiecare an la 14 Nisan din calendarul lor lunar, dată care, în acelaşi calendar, coincide cu echinocţiul de primăvară. Paştele evreilor din anul 33 a coincis cu patimile, moartea şi Învierea lui Hristos. Din acest motiv, ziua Învierii s-a numit şi în creştinism Paşte. Sărbătoarea Paştelui marchează în cadrul anului liturgic două mari perioade: una de zece săptămâni înainte de data Paştelui (perioada triodului), în care creştinul se pregăteşte în vederea praznicului Învierii, şi alta de opt săptămâni după Paşte, în care cultul divin în ethosul bisericii este marcat de bucuria Învierii.

Puţini se mai gândesc acum la faptul că, în diverse forme, sărbătoarea a preexistat creştinismului. Acesta a triumfat însă, pentru că deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus, săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual, la aceeaşi dată şi în fiecare an, de credincioşi.

Ouă încondeiate

Cultul încondeierii ouălor este foarte vechi şi explicabil prin germenul de viaţă în stare latentă ce se află în fiecare ou proaspăt. El serveşte ca simbol al încolţirii, al perpetuării speciilor, al primenirilor şi, deci, al venirii primăverii.

Aşa cum preciza etnologul Alexandru Tzigara-Samurcaş, era firesc ca tot prin ouă să se simbolizeze şi învierea lui Iisus Christos. Introducerea acestui obicei creştin nu e cuprinsă în cărţile sfinte, dar e lămurită într-o seamă de legende, din care peste 10 circulă şi la noi. La toate popoarele ortodoxe, ouăle încondeiate alcătuiesc una dintre interesantele manifestări ale artei populare.

Privite mai de aproape însă, nu se poate tăgădui însemnătatea desenelor atât din punct de vedere etnografic, cât şi artistic. Deşi asemănându-se la trăsături generale, încondeierile variază însă, având un caracter propriu fiecărui popor. Astfel, pornind de la noi ca să mai înaintăm către Apus, trecând prin Bucovina, Boemia până în Polonia, găsim motive geometrice mai complicate, combinaţii mai savante şi culori mai multe.

„Se spune că se întind ouăle pe un ştergar curat după ce întâi au fost bine spălate, uneori chiar cu un zer acrit, ca să prindă bine ceara şi vopseaua. Într-un hârb lângă jeratic se topeşte ceara albă de albine. În dreapta, gospodina ţine condeiul, chişiţa sau bijara, o bucăţică de lemn, având în vârf un tub subţire de tinichea în care se prinde ceara topită. Se încinge condeiul în hârb şi ducându-l uşor pe ou, ceara lasă dungi îngrijit aduse sau puncte zise «pui», pe urma cărora vor răsări apoi desenele cele mai frumoase. Ouăle astfel pictate sau împestriţate se trec apoi în vopseaua roşie. Dacă e vorba ca ouăle să rămână aşa, adică într-o singură culoare, numite şi merişoare, atunci după ce se scot din roşală se fierb de-a binelea în apa în care se topeşte şi ceara. Urmele acesteia se mai iau şi cu o cârpă caldă. Şi astfel, acolo unde era ceară apare acum desenul alb desprinzându-se pe fundalul roşu. Cine vrea să aibă ouă muncite, adică de mai multe culori, procedează astfel: scoţând ouăle din prima vopsire, înainte de a şterge ceara, le încondeiază din nou, adică se ascund sub un nou strat de ceară părţile care o să rămână cu prima culoare. Se pun ouăle în a doua vopsea. Culoarea din urmă predomină, alcătuind fondul sau câmpul pe care se desprind încondeierile toate.”

Obiceiul era ca mai toate ouăle să fie vopsite în culori vegetale. Galbenele, de pildă, se fac din coajă de măr pădureţ. Roşala ne-o dă popularul băcan sau lignum. Portocaliul se capătă din foi de ceapă sau măr pădureţ, verdele din brânduşe sau frunze, galben-verzui din laptele cucului, rămurele de salcie sau urzică. Reţetele sunt numeroase… Se pot deosebi două categorii: cea a motivelor vegetale şi animale.

Originea ouălor roşii se pierde în negura veacurilor. Izvoare istorice ne informează că din anul 772 î.Ch. se obişnuia în China, cu ocazia ceremoniei Tsing Ming, să se ofere în dar ouă colorate. Această sărbătoare se celebrează la începutul lui aprilie, când iarba e verde. Tot astfel, la vechile popoare slave era datina ca la sărbătoarea primăverii să se ofere în dar ouă roşii. La romani, tinerii vopseau ouăle în roşu şi le trimiteau de sărbătoarea lui Ianus. La vechii germani, oul avea, de asemenea, o însemnătate simbolică.

Folcloristul A.I. Candrea îşi punea întrebarea, în 1933, ce rost avea oul la toate aceste popoare în ceremoniile religioase? Chinezii aveau credinţa că cerul împreună cu pământul sunt ca un ou de pasăre, cerul e învelişul pământului, precum coaja oului e învelişul gălbenuşului. Vechii perşi credeau de asemenea că pământul, cerul şi apa sunt toate închise într-un ou. Eusebius raportează o credinţă a fenicienilor, după care din noianul primitiv răsare un ou care se desparte între cer şi pământ şi din care răsar soarele şi luna. La indieni, zeul Puru se năştea, de asemenea, dintr-un ou. La egipteni, creaţiunea lumii începea cu formarea unui ou pe întinsul apelor care a fost cel dintâi. Şi la vechii greci, Empedocles compară Universul cu un ou şi tot astfel, mai târziu, Epicur.

Până la Revoluţia Franceză se aduceau după slujba liturghiei de Paşte coşuri cu ouă aurite în cabinetul regelui, care le împărţea apoi celor de faţă. Unele dintre ele constituiau adevărate opere de artă. Doi pictori celebri, Lancret şi Watteau, n-au socotit că e o înjosire pentru ei de a picta ouă de Paşte. Oul, după cum se vede, a fost considerat dintotdeauna ca simbol al rodniciei, un simbol al soarelui şi al vieţii înseşi.

O legendă spune că „După înmormântarea lui Iisus, mai-marii evreilor se adunară la un ospăţ de bucurie că au scăpat de Dânsul. Pe masă se afla un blid cu zeamă împreună cu carnea cocoşului din care era făcută, precum şi mai multe ouă fierte. Atunci, unul care se afla în capul mesei începu a râde şi zise: când va învia cocoşul pe care îl mâncăm noi acum şi când se vor face roşii aceste ouă de pe masă, atunci va învia şi Christos. N-apucară bine de rostit aceste cuvinte şi ouăle se făcuseră roşii, iar cocoşul învie şi bătând din aripi începu a cânta”. În amintirea acestei minuni se spune că se fac ouăle roşii de Paşte. După o altă legendă, „Maica Domnului, după naşterea lui Iisus, a căutat să fugă cu fiul ei în braţe. Evreii se luară după dânsa şi cât pe ce s-o prindă. Ei tot aruncau după dânsa cu bolovani. Sfânta Fecioară apucă bolovanii şi îi aruncă înapoi, iar din bolovani se făcură ouă roşii”.

Încondeierea ouălor este în multe sate de la noi o adevărată artă. Ţărăncile talentate din Bucovina desenează motive ce reprezintă meşteşugurile tradiţionale, dar şi motive ca grebla, spicul, 40 de clini, cârja ciobanului, coarnele berbecului, creasta cocoşului, trifoiul, alături de motive religioase sau preluate de pe cămăşile naţionale. Aceste ouă, ce reprezintă adevărate opere de artă, sunt realizate cu ceară pigmentată natural, cu ceară colorată sau cu produse vegetale, ca sfecla roşie, şofranul, frunza de nuc, larice şi arin.

În bolumul său, recent reeditat, Radu Anton Roman a adunat o seamă de credinţe şi ritualuri, adăugându-le şi reţetele preparatelor de Paşte din diferite regiuni ale ţării, care, numai citindu-le, îţi lasă gura apă. Fiecare reţetă, cu povestea ei, mai ales că omul a făcut din Paşte un prilej de festin.

Oul cosmic trăieşte şi în credinţele poporului nostru. În Bucovina există credinţa că Soarele e dintr-un ou. După credinţele noastre româneşti, oul roşu este apărător în contra diavolului. Ca să ferească roadele de piatră, podgorenii leagă primăvara viţa-de-vie cu salcie de la Florii sau îngroapă un ou roşu în Vinerea Mare, scria folcloristul Gorovei. Păzitor de duhuri necurate, oul roşu se întrebuinţează uneori ca amuletă, obicei practicat la ruşii din părţile Uralului, unde se făceau ouă din pietre semipreţioase, de diferite culori, între care şi roşii, şi se purtau ca fetişuri la ceas, cum se poartă mărţişoarele (Orlov). Religiile tuturor popoarelor au introdus oul roşu în ceremoniile cultului lor. Egiptenii aveau un cult special, la echinocţiul de primăvară, când ofereau ouă zeului creator. Oul avea mare însemnătate şi la romani care făceau jertfe speciale cu ouă la sărbătoarea echinocţiului de primăvară.

Ciocnitul ouălor de Paşti se face prin unele locuri cu un anumit ceremonial de la care nu e îngăduită nicio abatere.

În ziua de Paşte, după slujbă, după ce se ia paştele, se dădeau de pomană ouă roşii peste morminte.

Un alt obicei păstrat este ca atunci când faci de Paşti pască, cel dintâi aluat trebuie sfinţit şi apoi împărţit. Crucea care a împodobit pasca se păstrează în decursul anului. Când se apropie o furtună de sat, se ia crucea şi se spune: „precum s-a schimbat aluatul în cuptor şi a luat altă formă şi faţă aşa să se schimbe şi furtuna care vine”, specifică folcloristul Marian. Din crucea pascăi se ţine o bucată până la Sfântul Gheorghe, când se zice că ar fi Paştele vitelor, după folcloristul Gorovei. Se crede că în noaptea de Sfintele Paşti, pe la miez de noapte se deschide în fiecare an cerul. De aceea trebuie a priveghea în noaptea aceea şi dacă vede cineva cerul deschis va primi de la Dumnezeu tot ce ar cere.

Un frumos obicei este cel al „Junilor Braşovului”. În ziua de Paşti, după ce au asistat la vecernie, tinerii încep a juca Hora Junilor. În timpul jocului, vătaful, apoi armaşii şi junii de rând aruncă de câte trei ori buzduganul. A doua zi, însoţiţi de lăutari colindă pe la casele cu fete mari pentru a aduna ouă roşii şi bani. Ceata îşi continuă obiceiul până în Duminica Tomii, prima duminică după Paşte, când este şi Paştele Blajinilor.

Un alt obicei era acela ca băieţii care erau mai înstăriţi, în ziua de Paşti, să plece cu lăutarii prin sat, iar fetele care intrau în horă să iasă la poartă cu castroane cu câte 10-30 de ouă încondeiate frumos. Ouăle se strângeau în târne. Treceau pe la toate fetele de la horă.

În Bucovina, fetele se spălau cu apa în care fusese pus un ou roşu şi o monedă şi ziceau: „Să fiu sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul. Toţi să mă dorească şi să mă aştepte aşa cum sunt aşteptate ouăle de Paşti”.

Flacăra, lumina tradiţională din noaptea Învierii este un simbol al vremurilor străvechi. Focurile aveau un rol purificator, fertilizator. Liturghia din noaptea Învierii începe cu focul de la care se ia lumină, adică se aprinde lumânarea de Paşti. Când vin de la biserică sătenii ocolesc casa cu lumânarea ţinută în mână la slujba de Înviere. Această lumânare este păstrată şi în decursul anului, poate fi aprinsă în clipele de primejdie.

Oamenii se împăcau de Paşte, uitau toate pricinile de supărare, simţeau înnoirea. La miezul nopţii se lua lumină de la altar, din lumânarea preotului, apoi se ieşea din biserică, ceea ce însemna că Iisus iese din mormânt înviat. Se înconjura de trei ori biserica, apoi preotul bătea în uşa bisericii, strigând cu glas tare: „Deschideţi porţile că vine Împăratul Măririi”. Se deschidea uşa bisericii şi se intra cântând „Hristos a înviat”.

Se spune că bucatele şi lucrurile sfinţite de Paşti se păstrează şi se folosesc în tot timpul anului ca leacuri şi apărătoare de lucruri rele. Aşa sunt slănina, hreanul, untul, brânza, făina, usturoiul, sămânţa de busuioc, smirna, tămâia, ţinute în vase speciale şi puse în pivniţe.

Sacrificarea mielului e însoţită de un scenariu ritual care cuprinde stropirea cu apă sfinţită, trasarea unei cruci cu cuţitul pe cap sau numai actul de sfinţire la biserică a animalului deja tăiat sau preparat. În unele zone, actul sacrificării mielului capătă accente rituale specifice, care ne duc cu gândul departe în timp, la ritualul roman, când, după „consacrare”, animalul ales pentru sacrificiu era pieptănat, i se aureau coarnele, i se punea la gât o coroană de flori. În anumite regiuni de la noi, mielul ales pentru sacrificiu este “consacrat” printr-o slujbă religioasă şi este stropit cu apă sfinţită.

La fel ca şi în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste ritul străvechi de renaştere şi regenerare. Momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al Învierii Mântuitorului, precum şi pe cel al renaşterii naturii.

Se spune că de Paşti este singurul moment din an când se aude toaca din cer. Toaca este o rugă a mâinilor, a minţii şi a inimii. Ea face legătura între cer şi pământ, între viaţă şi moarte.

„Sărbătorile şi obiceiurile primăverii aparţin unei memorii colective uluitoare, unică în lume, datorită acestor străvechi suprapuneri greco-romane şi orientale, creştine şi din cultura geto-dacă, imposibil de disociat”, după cum afirma folcloristul Ghinoiu.

Din ziua de Paşti şi până în ziua de Ispas (Înălţarea), oamenii se salută numai cu cuvintele „Hristos înviat – Adevărat c-a înviat”. În ziua de Ispas se salută cu „Hristos s-a-nălţat – Adevărat că s-a-nălţat”.